În București, locul pe a cărui hartă se așează și fotografiile mașinilor prezentate în proiectul DACIA50, autoturismul copilăriei și-a negociat propriile spații, încadrându-se aproape organic în peisajul urban, camuflându-se, tranformându-și carcasa în timp datorită reacțiilor naturii și ale oamenilor la prezența corpului ei stradal.
Pe dinăuntru, mașina pare că aproape și-a ținut respirația. Interiorul Daciei ultimelor decenii ale secolului trecut, pare, văzut prin geamul ca o vitrină de pe trotuar, un fel de muzeul al mecanicii și al obiectelor care marchează relația dintre posesor și ea, autoturismul cu care circula. Dacia îndelung staționată pe străzile orașului nu are aerul unui lucru de care ne-am debarasat definitiv, ea pare mai degrabă un „obiect însuflețit” care interacționează cu contextul în care este plasat fizic și simbolic.
În jurul Daciei sunt oamenii și lor le dăm aici cuvântul, pe mai multe voci.
Cu domnul Remus C. și cu soția acestuia ne-am cunoscut la intersecția de la Intrarea Măgirești. Chiar acolo era parcată acum doi ani o Dacia 1310 model Break, de culoare roșie, cu un ziar rămas pe bord și frunze lipite de caroserie. În 2018 mașina dispăruse.
Sufletește am fost legați de ea. Noi am plâns când ne-au luat-o și am mai plâns așa când mi-a murit cățelul. […]
Pentru noi e și prima mașină, n-am luat-o de la 20 de ani, ci am luat-o când s-a strâns banul. […]
Nouă ne-a fost foarte greu să o dăm!
Text: Cristina Irian
Fotografii: Albert Vrăbiuță